Valeriu Gherghel's Reviews > Să nu mă părăsești

Recitesc, așadar, Să nu mă părăsești. Mi se pare și acum o carte foarte bună, chiar dacă unii au găsit-o „terifiantă”. Nu e neapărat un SF, nu este nici o carte horror (cum au catalogat-o - cam rapid - cîțiva cronicari), deși e neliniștitoare. Este mai degrabă un roman trist, foarte trist. Cineva mi-a mărturisit că a plîns la sfîrșitul cărții. Îl înțeleg:

„Iar acum eu mă aflu aici, în faţa tuturor acelor lucruri, şi dacă aştept suficient de mult, de dincolo de cîmp va apărea o siluetă micuţă, care va creşte pe măsură ce se va apropia, pînă cînd am să văd că e Tommy, iar el îmi va face cu mîna, poate chiar mă va striga. Fantezia mea nu a mers mai departe - n-am lăsat-o eu - şi, deşi lacrimile începuseră să mi se prelingă pe obraji, nu plîngeam în hohote şi nu îmi pierdusem complet cumpătul. Am aşteptat puţin, apoi m-am întors la maşină ca să pornesc mai departe, indiferent care era locul unde trebuia să ajung” (p.323).

Faptul cel mai ciudat din romanul lui Ishiguro este că „donatorii-clone” sînt liberi. Dar ei își asumă condiția ca și cum ar fi o fatalitate. Ishiguro a scris un roman despre condiția umană (omul ca ființă înrobită) și despre fragilitatea iubirii, cînd îți accepți soarta fără un singur murmur...

P. S. Pe o idee înrudită, Klara și soarele mi-a plăcut mult mai puțin...