De multă vreme voiam să citesc „Y: The Last Man” dar nu l-am găsit nicăieri de cumpărat în format omnibus, așa că am cedat și l-am citit pe net.
În marDe multă vreme voiam să citesc „Y: The Last Man” dar nu l-am găsit nicăieri de cumpărat în format omnibus, așa că am cedat și l-am citit pe net.
În mare, mi-a plăcut. Povestea (sau mai exact, premisa: ce s-ar întâmpla cu lumea după moartea subită și simultană a tututor masculilor, mai puțin a unui tânăr cu nume shakespearian și a maimuței lui capucin) e interesantă și pentru o bună bucată din volumul narativ chiar te ține în priză. Acțiunea se mișcă bine, chiar și segmentele de info-dump sunt tolerabile, pentru că ești curios să afli ce și cum. Scriitura lui Vaughan e destul de bună, e alertă, se mișcă excelent printre numeroase referințe din film, muzică, literatură, istorie etc, și mi s-a părut că a surprins destul de OK și stilul femeilor de a se exprima. Cel puțin în engleză. Fiecare număr se termină cu un cliffhanger și așa am ajuns să citesc 1500 de pagini în 3 zile. Grafica e OK pentru o serie limitată, bine structurată în jurul acelor cliffhangere de care ziceam mai sus. Nu-i ceva spectaculos, la nivelul lui Bermejo, Lee sau, doamne-ferește, Alex Ross, dar peste media vremurilor.
Problemele pe care le-am avut eu cu această poveste sunt următoarele:
1. Ideea de bază a poveștii e una foarte bună pentru un început, dar pe măsură ce citeam mi-am dat seama că o să le fie extrem de greu să încheie povestea în mod satisfăcător, dacă merg pe o variantă realistă. Și am avut dreptate: deși explicațiile pentru moarte masculilor sunt numeroase (și fiecare personaj care vine cu una are pretenția că a lui e cea corectă), niciuna nu e satisfăcătoare. Nici pe departe. Unele sunt mistice, altele încearcă să o dea pe știință, dar toate sunt grăbite și par că vin de nicăieri. Niciuna nu e o revelație în adevăratul sens al cuvântului, ceva care să te facă să zici „ahaa, deci de aia... și de aia... ah, OK, are sens!” În fine, ideea e că finalul e dezamăgitor din aproape toate punctele de vedere.
2. E mult prea lungă. După prima mie de pagini, am simțit că au cam rămas fără energie, și au început să se concentreze pe tot felul de personaje și fire narative secundare. N-ar fi fost o problemă dacă măcar ar fi făcut ceva interesant cu ele, dar în final majoritatea se fâsâie și spiralează în tot felul de conversații neinteresante despre motivații-fantomă ce par a funcționa doar retroactiv, și pe măsură ce dădeam paginile a devenit foarte greu să-mi mai pese. Aș fi scurtat totul cu vreo 500 de pagini.
3. Revenind la grafică, îți dai seama urgent că asta e o carte desenată de bărbați pentru că absolut toate femeile arată de parcă tocmai au coborât de la un show Victoria's Secret, și (cu mici excepții) sunt și îmbrăcate corespunzător. Fără bărbați, multe se dedau la lesbianism (nu știu dacă așa s-ar întâmpla și în viața reală, dar uneori mi s-a părut exagerat prin povestea asta).
4. Tot legat de structură, o ultimă chichiță: prea multe deus ex machine și mult prea multe coincidențe. Cred că nu trece un capitol (din 60) fără să vezi cum protagoniștii sun salvați dintr-o situație de moarte de cineva care fix atunci se întâmpla să treacă pe acolo. Iar cât privește coincidențele... well, nici nu are rost să mă apuc să le enumăr.
A, și încă o chestie: cronologia seriei mi s-a părut pur și simplu de neacceptat. Ni se zice clar că toată povestea a durat 5 ani. Problema e că, 1. le ia mai bine de 2 ani să facă o călătorie pe jos din NY în LA (ceea ce google maps zice că n-ar trebui să dureze mai mult de 7 luni, în cele mai rele condiții, iar ei se mega-grăbeau, și la un moment dat călătoresc și cu un tren marfar niște sute de kilometri), și 2. Pe parcursul poveștii, cel târziu la finalul celui de-al doilea an niște femei dau naștere unor copii, dar la final, copii ăia sunt încă mititei-înfășeței, în scutece de bumbăcel, nu vorbesc, nu umblă, încă stau la țâță - ceea ce evident e imposibil, pentru că ar avea deja minim 3 ani, iar copiii de 3 ani... well, fac orice altceva decât să stea locului.
Toate astea (cu excepția lungimii) nu-s neapărat chestii rele, dar a fi vrut să le văd organizate mai bine. Pentru un cititor atent, încep să devine supărătoare după o vreme, dar majoritatea probabil nu le-ar observa....more
Navigam pe GR și am dat cu ochii de cartea asta. De Cargill știam că scrie scenarii de filme, și după descrierea cărții am zis why not? și așa n-am maNavigam pe GR și am dat cu ochii de cartea asta. De Cargill știam că scrie scenarii de filme, și după descrierea cărții am zis why not? și așa n-am mai citit de mult un SF cu roboți.
Am luat-o de pe net în format pdf și am citit-o. Și... mi-a plăcut.
Sigur că e plină de absolut toate clișeele și scenariile de care ai auzit vreodată prin alte cărți sau filme (de la nașterea AI-ului, la apocalipsa declanșată de roboți, extincția umanității, o planetă deșertificată aflată în ruine etc), dar cum am spus și am repetat de nenumărate ori, subiecte originale nu mai există de mult, tot ce poți face acum e să combini chestiile de mult fumate în tot felul de modalități interesante. Și Cargill face exact asta în „Sea of Rust”.
Povestea e alertă, nu stă locului nicio clipă. Capitolele alternează între prezent și trecut (ca să aflăm și noi ce s-a întâmplat între oameni și roboți). Detaliile tehnice abundă, dar sunt ținute la un nivel tolerabil (spre deosebire de, să zicem, „Destination: Void”, unde jumătate de carte e formată dintr-o bolboroseală tehnică la un nivel atât de înalt încât efectiv nu pricepi nimic, e mai degrabă filosofie tehnologică decât hard-scifi) și personajele sunt destul de bine creionate încât să nu le confunzi. În a doua jumătate se schimbă direcția și miza crește, iar finalul explodează în scene prelungite de acțiune și răsturnări de situație.
Două probleme totuși: 1. N-am înțeles pe deplin de ce roboții au primit genuri. Dacă nu mi s-ar fi spus în repetate rânduri că personajul principal e o „ea”, aș fi uitat fără probleme. Nu se reproduc și nu duc o politică a genurilor, nici nu vine în ajutorul intrigii toată treaba, așa că ce rost are?
2. Deși am înțeles (și e cumva și logic să fie așa) că pentru a părea cât mai umani și a se îmbina cât mai bine cu societatea pe care au fost creați s-o ajute, roboții și-au asumat un limbaj extrem de omenesc, felul în care vorbesc între ei (mai ales după dispariția oamenilor) mi s-a părut totuși prea omenesc. Ca și la punctul 1, dacă nu mi s-ar fi spus pe fiecare pagină că personajele sunt roboți, aș fi căzut la un moment dat în eroarea de a crede că sunt de fapt oameni. Din cauza limbajului. E prea personal, prea plin de inutilități nespecifice unor inteligențe artificiale. Prea multe discuții despre „ce ne face să fim indivizi (a se citit umani)” sau „ce ne face să fim unici (a se citi umani)” pentru o lume care n-a mai văzut oameni de vreo 3 decenii. Also, am întâlnit de multe ori scene în care un robot zice „Oh God” sau „God help us all” și mi s-a părut că sună extrem de nepotrivit. Ca și la chestiunea cu genurile, nu există niciun background care să justifice înclinațiile astea fals-religioase ale roboților. Iar să le încadrezi la automatisme lingvistice... idk, nu prea are sens în contextul ăsta.
După lectura asta am rămas cu o curiozitate pentru următoarea carte a Ilincăi, pe care o aștept cu nerăbdare, să văd care-i adevărata ei zonă de confoDupă lectura asta am rămas cu o curiozitate pentru următoarea carte a Ilincăi, pe care o aștept cu nerăbdare, să văd care-i adevărata ei zonă de confort și de interes. Pentru că distopiile ecologice queer categoric nu sunt....more
Am reușit în final să dau gata cartea asta, și prima chestie care îmi vine în minte e adagiul ăla că (aproape) toate tr2,5*/5, dar nu pot rotunji la 3
Am reușit în final să dau gata cartea asta, și prima chestie care îmi vine în minte e adagiul ăla că (aproape) toate trilogiile se duc masiv în p*lă atunci când ajung la partea a treia. Dacă ar fi să compar seria New Crobuzon cu ceva, aș compara-o cu trilogia The Godfather. Perdido Street Station a fost excepțională, The Scar a fost chiar mai bună decât Perdido, și o consider lejer cea mai bună carte pe care am citit-o în 2022, iar apoi... Iron Council a fost o chestie atât de inutilă și de plictisitoare încât cred că nici autorului nu i-o place.
La doar 600 de pagini (deci cu 300 de pagini mai puțin decât oricare din primele două părți), se mișcă atât de greu, e atât de dezlânată și de confuză încât pare că are 1200 de pagini.
Problema principală a acestei cărți e că autorul a ales s-o încarce nenecesar cu tot felul de idei despre politică și revoluție, și să se concentreze pe un milion de chestii care pur și simplu nu-s deloc interesante. Toate chestiile care ar fi trebui să fie front-and-center devin urgent fundaluri fade pe o scenă populată de tot felul de personaje banale, cu motivații obscure sau confuze, sau chiar contradictorii... Se întâmplă un milion de chestii, atât de multe încât e aproape imposibil să le urmărești pe toate, dar cumva cartea pare goală, eram pe la pagina 300 când mi-am dat seama că pur și simplu n-aș fi fost în stare să rezum ce citisem pentru că nimic nu părea destul de important încât să conteze. Singura parte bună e că proza lui Mieville și-a păstrat calitatea, doar că de data asta n-a fost nici pe departe de ajuns ca să salveze accidentul ăsta feroviar (pun intended).
Vestea bună e că puteți citi fiecare din cărțile acestei trilogii în mod independent, nu sunt legate între ele la nivelul la care să nu poți să ai parte de o lectură satisfăcătoare cu una fără să le citești și pe celelalte. Iar dacă vreți sfatul meu, opriți-vă după The Scar, așa rămâneți cu un gust excelent și nici nu pierdeți o săptămână (sau o lună) cu această dezamăgitoare parte finală....more
Am început cartea asta în luna mai, am citit din ea exact 5 pagini și apoi am pus-o deoparte. Citisem cu vreo două luni mai devreme Perdido Street StaAm început cartea asta în luna mai, am citit din ea exact 5 pagini și apoi am pus-o deoparte. Citisem cu vreo două luni mai devreme Perdido Street Station și m-a încovoiat enorm cartea aceea, iar asta părea să fie și mai apăsătoare. În fine, am reluat-o după 3 luni, și după ce m-am chinuit cu ea mai bine de o săptămână, astea sunt gândurile mele:
The Scar e o carte enormă, la propriu și la figurat. Mieville și-a încordat din nou mușchii narativi, mai ceva ca în Perdido Street Station, și a conjurat aici o poveste cum n-o să mai citiți nicăieri. Îmi place că omul gândește la scară mare, ceva ce tot mai puțini scriitori practică în ziua de azi. Povestea începe cu o dramă minusculă, și se extinde, și se extinde până când înglobează întreaga lume din care face parte drama aia. Intriga se fracturează în multiple direcții, se extinde și se încurcă (fără să își piardă totuși din claritate) până când nu mai rămâne niciun colț din Bas-Lag neancorat în ea. Personajele (multe, multe) sunt foarte bine creionate, evoluează natural și complex, nicio clipă nu cad în pericolul de a fi confundate. Fiecare are povestea lui, dorințele și aspirațiile lui, indiosincraziile se țin lanț și e pur și simplu un deliciu să citești despre ele.
Limbajul e poezie pură, imaginile sunt complexe și indiferent cât de ciudate ar fi (romanul e, totuși, o operă steampunk), sunt mereu la fel de clare ca și când le-ai privi într-o fotografie.
Acțiunea crește de la pagină la pagină, de la un prizonier, la o navă, la un oraș, la un ocean, la o planetă, și dincolo de toate astea. Momentele de tensiune și de ”oh, shit!” sunt nenumărate, și chiar și atunci când omite detalii (cum ar fi descrierea enormității care e avanc-ul), Mieville o face cu eleganță care admite iertare. O altă chestie care m-a frapat a fost, dincolo de logica impecabilă a Bas-Lag-ului (mă obișnuisem cu ea după 900 de pagini de Perdido Street Station), filosofia pe care o imprimă autorul intrigii de bază a cărții. Povestea se mișcă prin război, război civil, crimă, politică, obsesia pentru putere și magie fără ca vreuna dintre acestea să devină banale sau ridicole.
Simt că oricât aș încerca să laud cartea asta, nu reușesc să mă apropii de ceea ce merită, așa că încerc să mă opresc.
Poate va veni o vreme când o să descopăr, cu previzibilă dezamăgire, că Mieville a furat tot ce a pus în cărțile astea dintr-o sursă obscură și inaccesibilă majorității (cum am pățit cu Tarantino acum vreo 15 ani), dar până va veni momentul ăla nu am altă alternativă decât să cred că Mieville e unul dintre cei mai plini de imaginație și de talent scriitori pe care i-am citit vreodată, iar asta e foarte posibil să fie cea mai bună carte a lui. Punct....more
Absolut excepțională. Am citit destule SF-uri, fantasy-uri, și steam-punk-uri, dar niciodată un melanj atât de fluid între ele nu mi-a fost dat să vădAbsolut excepțională. Am citit destule SF-uri, fantasy-uri, și steam-punk-uri, dar niciodată un melanj atât de fluid între ele nu mi-a fost dat să văd. Nu degeaba e Mieville considerat probabil cel mai bun autor de SF/fantasy al ultimilor 20 de ani.
Cartea asta e de o inventivitate interminabilă, plină de personaje unul mai memorabil ca altul (și sunt cu zecile), o intrigă care schimbă macazul după prima treime și un final pe trei nivele care îți zboară creierii. Gândiți-vă la un miez a la Tolkien, cu un mix de Michael Ende (în Neverending Story) și cu mizerabilismul post-uman al lui William Gibson (din primele două trilogii), și apoi puțin existențialism dostoievskian presărat peste tot. Totul se leagă atât de bine, lumea creată e foarte densă și are dubios de multă logică, cu aerul că totul e descoperit și nu inventat, și niciodată nu pare că se ridică în aer spre locurile alea insipide în care se duc să moară destule povești mult mai puțin credibile.
Singura chestie pe care voiam să i-o reproșez cărții e lungimea. Dar după final, m-am răzgândit. E perfectă.
Abia aștept să citesc The Scar, despre care lumea zice că e chiar mai bună decât asta.
P.S. Dacă Perdido era o carte de debut (nu e, a mai scris DOAR una înainte de asta) mă întorceam la toate celelalte cărți de debut citite și le scurtam ratingurile de câte o stea. ATÂT mi s-a părut de bună....more
Pe la jumătatea lecturii m-am gândit să văd câți ani avea autorul când a scris-o, mi se părea scrisă cu o mână foarte sigură, a cuiva treExcepțională.
Pe la jumătatea lecturii m-am gândit să văd câți ani avea autorul când a scris-o, mi se părea scrisă cu o mână foarte sigură, a cuiva trecut de 30, poate chiar de 40. Dar nu, Crichton avea DOAR 26 de ani. Mai citisem de el Sfera, care merge pe aceeași formulă, un grup de oameni de știință izolați într-un loc greu accesibil, care trebuie să investigheze și să elucideze un mare mister tehnologic/biologic etc, dar Sfera se năruie complet după o primă jumătate foarte bine scrisă. Andromeda, în schimb, te ține cu sufletul la gură până la final (deși ultimele 10 pagini mi s-au părut anticlimactice și ușor fâsâite). E scrisă parțial ca un document de training, cu grafice și indicații vizuale, transcripții din documente „oficiale”, iar dacă informațiile de acolo nu sunt reale (și unele nu sunt), atunci recunosc că sunt scrise cu atâta măiestrie încât n-am crezut nicio clipă că ar fi fabricate. Merge mult pe logică științifică, Crichton face aici cam ce a făcut Harari prin cărțile lui: face o mulțime de probleme științifice complexe accesibile tuturor printr-o narațiune competent construită. Fiind o poveste cu foarte multe elemente tehnice, personajele nu primesc prea multă atenție (dar e OK, nu deranjează, e mai degrabă vorba de tensiune și navigarea unui labirint în care orice mișcare greșită poate însemna moartea) și există multe pasaje explicative pe care Crichton le mânuiește foarte bine într-o pastă Și așa și-a început Michael Crichton lunga și extrem de profitabila carieră (cică un sfert de miliard de cărți vândute) de scriitor de tehno-thrillere.
Lejer una dintre cele mai slabe cărți ale lu King. Mi s-a părut generică din cap în coadă, plină de toate clișeele genului zombie apocalipse, și nimic Lejer una dintre cele mai slabe cărți ale lu King. Mi s-a părut generică din cap în coadă, plină de toate clișeele genului zombie apocalipse, și nimic altceva. Premiza e faină, ca la orice carte de King, dar executarea a fost un paint-by-numbers de toată jena. Și la cât de scurtă e, a scris-o probabil în două după-amiezi, visând la oi electrice....more
2,4/5* O să scriu aici doar despre I Am Legend pentru că doar atât am citit din volum (mai sunt vreo 6 sau 7 povestiri, dar nu le-am parcurs încă - poa2,4/5* O să scriu aici doar despre I Am Legend pentru că doar atât am citit din volum (mai sunt vreo 6 sau 7 povestiri, dar nu le-am parcurs încă - poate revin cu un update, dacă și când va fi cazul). Despre I Am Legend, mixed feelings. În parte survival-horror (mai puțin partea de horror, și de fapt nici nu prea e survival, dar o să vă explic mai încolo de ce), în parte roman psihologic al singurătății, cred că e unul dintre primele de gen care au avut o abordare practică a situației „ce ai face dacă ai fi singurul om rămas pe lume?”
Robert Neville, personajul principal, supraviețuiește unui virus care ucide și transformă restul populației mondiale în vampiri. Scris la începutul anilor '50, cu limitările de rigoare, face referire la felul în care fake-news-urile distorsionează percepția oamenilor despre evenimentele de pe urmă și împing lumea spre panică (am apreciat bucata asta ca fiind extrem de actuală, chiar și 70 de ani mai târziu), se întreabă chiar care e rostul unor asemenea tactici de creștere a vânzărilor în contextul sfârșitului lumii (o altă bucată de analiză foarte lucidă pe care am apreciat-o) și chiar încearcă să deconstruiască mitul vampirului, oferind câteva explicații inventive (chiar dacă ușor prostești) legate de teama acestor creaturi față de cruci sau alte artefacte religioase, în funcție de credința pe care a avut-o creatura înainte de transformare (teamă care e doar psihologică, pentru că, după cum aflăm, acești vampiri n-au absolut nimic supranatural, sunt doar niște oameni infectați cu o bacterie).
Există o singură scenă de tensiune extremă, care m-a făcut să stau lipit de pagină și singura chestie care m-a convins să mă liniștesc, că Neville vă supraviețui, era că mă aflam abia la începutul cărții. În rest, cartea se mișcă încet, personajul rupe mai multe rutine și încearcă să își păstreze sănătatea mentală în toată singurătatea din jur.
Scriitura mi s-a părut OK, omul are anumite pasaje când abuzează de câte un adjectiv, dar în general cartea e competent scrisă. Totuși, în ciuda multor detalii oferite, tot mi se pare că parcă nu îți spune mare lucru. Gândurile lui Neville sunt uneori banale, alteori interesante, chestii basic, nimic cu adevărat zguduitor.
Acum, problemele vin din altă direcție. Prima, cum ziceam e că povestea dă impresia că e din genul „survival” și „horror” (chiar și Stephen King e citat pe copertă zicând că romanul ăsta a avut o mare influență asupra lui - și, râzând, îi dau dreptate), dar te prinzi extrem de repede că nu-i, de fapt, deloc așa. Neville are la dispoziție o casă mare și confortabilă, un generator care funcționează non-stop și îi dă electricitate, lumină, căldură sau răcoare, are hrană nelimitată, iar dacă rămâne fără, poate să meargă într-un supermarket abandonat și să își refacă stocurile (aparent datele de expirare îs un pic overrated în cartea asta). Când rămâne fără benzină, trage la o benzinărie și își umple rezervorul, de drum e iarăși gata. Când i se strică mașină, își caută alta, pur și simplu, pentru că în universul ăsta, mașinile nemișcate de ani de zile așteaptă doar să bagi cheia în contact. Dimineața are timp să ia micul dejun și să bea două cești de cafea. Seara își face un grătar și îl savurează cu un pahar de vin și muzică clasică la pick-up, iar între cele două momente, bea și citește, sau se plimbă pe străzi, prin librării etc. Lista poate continua, și îți dai seama foarte bine că nu există aproape nicicând sentimentul acela de urgență, de pericol care ar veni la pachet cu ideea că restul populației e formată din vampiri însetați care dau târcoale casei tale pe toată durata nopții, în fiecare noapte. Omul are până și aer condiționat și, în general, mi-a dat impresia că trăiește mai bine decât mine, cu sfârșitul lumii cu tot :)))
Apoi, a doua cea mai mare problemă: antagoniștii cărții sunt cei mai leneși și insipizi vampiri din câți am văzut vreodată. Îi fac pe cei din saga Twilight să pară de-a dreptul amenințători. Neville locuiește în casa lui obișnuită, cu un drug la ușă și ferestrele acoperite cu scânduri, și asta e, aparent, suficient să țină la distanță hoardele de vampiri. Aceștia se adună în fiecare seară în jurul casei sale, și aruncă cu pietre în pereții casei, se mai împing în ușă, dar așa, ușor, să nu cumva s-o dărâme din greșeală, și în rest cred că doar stau acolo, ca niște atârnache, fără vreo direcție anume, pentru că în cei 3 ani cât durează acțiunea cărții, nu reușesc nici măcar să-l sperie pe Neville, omul doarme fără griji în timpul nopții. Ce vreau să zic e că, dacă ai locui într-o casă și ar exista vreo 50 de oameni care să își dorească să te ucidă, poți să pui câte scânduri vrei la ferestre și să ranforsezi cum vrei tu ușa de la intrare - oamenii ăia au nevoie de maxim 30 de minute să intre peste tine și să te lichideze. Conducătorul vampirilor, un bărbat pe nume Corman, îl strigă pe Neville în fiecare seară să iasă afară, ca pruncul ăla prostănac din vecini cu care nu vrei să te joci, și care pur și simplu nu pricepe că ai teme de făcut.
Ce vreau să zic e că, OK, știu că e ficțiune, autorul poa să zică ce vrea și să își forțeze personajele să facă ce vor, I can handle it. Dar chestiuni precum cele de care am vorbit mai sus îmi fac mintea să explodeze. Ce-i asta: o carte cât de cât serioasă sau mă uit la desene cu Tom și Jerry? Nu cer mult, doar niște bun-simț când vine vorba de situații pe care un om cu experiența lui Matheson ar fi trebuit să fie în stare să le construiască mult mai bine.
Ultima parte a cărții mai răscumpără din păcate, dar adaugă și o doză masivă de bullshit, așa că totul se cam anulează. N-am putut s-o consider o lectură prea satisfăcătoare.
All in all, cartea reușește să fie genială în unele momente și absolut stupidă în altele, de aceea aș înclina mai mult spre 2 stele, decât 3....more
3,5/5* Iată că la exact 10 ani de când am citit ultima carte de King (Dark Tower VII), m-am întors la el, wel... nu chiar la el, ci la Bachman. Știam d3,5/5* Iată că la exact 10 ani de când am citit ultima carte de King (Dark Tower VII), m-am întors la el, wel... nu chiar la el, ci la Bachman. Știam de multă vreme de pseudonimul lui, și de cărțile publicate pe ascuns, și pe asta voiam musai s-o citesc, iar acum am citit-o. E faină. Nu extraordinară, dar având în vedere că e o poveste despre niște băieți care nu fac altceva decât să se plimbe pe o șosea timp de 5 zile, iar din când în când unul dintre ei e împușcat în cap... not bad. O să fiu și eu cârcotaș și o să spun că mi-aș fi dorit mai multe informații despre societatea care-și pune în fiecare an 100 de copii să marșeze timp de zile și nopți fără oprire, omorându-i pe rând, cum s-a ajuns la așa ceva?, care-i rostul (mă rog, rostul îl putem bănui, pâine și circ, deși e un circ cam bizar și cam violent)?, pot participa și fete, sau doar băieți?, de ce există limita de vârstă de 18 ani?, ce alte dorințe au fost împlinite la alte ediții ale acestui sport?, ce s-a întâmplat cu Garraty? etc. În afară de monotonia mersului pe jos, King mai reușește (deși mult mai lent și mai subtil) să redea felul în care călătoria îi taxează pe protagoniști dpdv fizic și mai ales mental, și abia pe ultima sută de metri (pun intended) vedem adevăratele efecte, când băieții încep să se dezintegreze în cele mai brutale modalități.
Acuma, știu că SK are un fel de obligație naturală de a scrie măcat 500 de pagini, indiferent de potențialul poveștii, dar asta putea fi măcar cu 100 de pagini mai scurtă. Pe la jumătate începi să simți tare de tot paginile alea, parcă citeam și citeam și tot acolo eram, nu mai avansa deloc povestea, dar poate asta a fost și intenția, să te obosească cu ceva banal, să îți dea senzația aia de monotonie care te rupe mai tare decât cel mai grozav task pe care l-ai avut vreodată de executat. Și a funcționat. M-a obosit enorm lectura....more
Loading...
